Cu Ură

40 de zile. Le-am numărat. Atâtea sunt. De atunci, din 6 mai, ziua în care s-a decis. N-ar fi corect să spun că sunt surprins. Mai degrabă sunt înclinat să îi admir. Să admir inteligenţa celor care au planificat şi… da, cât se poate de palpabil, au executat cel mai mare furt din istoria noastră recentă. În faţa unor profesionişti nu poţi decât să te înclini cu admiraţie. Le ofer acest credit de profesionism într-o mecanică socială aparent incertă. Creditul este însă neramburabil şi se încheie acum.

Ieşirile din sistem…

În demografie oamenii nu sunt decât cifre. Iar moartea, simplu indicator. Chiar şi migraţia îşi are formula ei. Prea bine, prea exact. E clar. Politicienii ni se adresează tot mai adesea patriotic. Chiar cred că ne spun pe nume atunci când accentuează diferit cuvinte poate mult prea goale, cu siguranţă despuiate acum. Românii! Îmi pare însă rău. Eu nu sunt „noi românii”. Sunt Andrei Furnică. Cu nume şi prenume. Şi în ultimul timp se pare că răspund doar la apelativul:

- Voi, rămânii! [ Oricât ne-ar păcăli, ei(!) nu se includ în suferinţa noastră ]

Şi acum, către concluziile promise.

În urmă cu 13 ani – simpatică cifră – un prieten, aflând că m-am decis pentru sociologie, mi-a aruncat o provocare. De ce nu ai studia tu sentimentul de ură faţă de conducători la poporul român? Am ales ura, ca subiect, mult mai târziu. Şi nu doar aşa, dintr-un interes academic. Am simţit-o. Şi a fost frustrare. Politică.  Dar să revin. Înapoi la popor. Grea definiţie. Cineva îmi spune că n-am fi. Suntem doar o populaţie, ne merităm soluţia demografică. Am şi eu îndoielile mele. Nu ştiu dacă suntem un popor. Ştiu însă altceva. Ieri, 285 de oameni au ajuns aici. Căutând: ură. Mai mult ca niciodată.  În încercarea mea de a înţelege pe ce lume mă aflu’ nici măcar nu mai scrisesem. Valoarea estetică este prin urmare nulă. Adică zero, şi sunt primul care pot s-o spun.

1. Sinceritate. Dacă tot am ajuns să vorbesc aşa, sentimental, atunci da. În ultimele 40 de zile am înţeles sinceritatea politicienilor români. Cei care au ales să nu ne mai mintă. Să fie cinstiţi cu trăirile noastre. Şi ei ne urăsc!

Printre sociologii atenţi la comunicare o idee circula încă mai demult. O idee veche. Mass-media a încetat să mai informeze. Este divertisment. 40 de zile de intrigi şi drame atent construite. Şi avem politicieni buni, chiar foarte buni. Au vervă, au discurs, au poante. Sunt simpatici.  Un mare pas înainte în profesia de politician. Au învăţat să vorbească.

2. Simpatie. Am aflat acum câteva zile că sloganul Fapte, nu vorbe! îi aparţinuse iniţial lui Hitler. Politicianul român a trecut la fapte. Bravo. A pierdut şi ultima urmă de simpatie.

Mulţi sociologi s-au îmbogăţit studiind-o. Nici eu nu voi muri de foame. Dar, deocamdată…

3. Sărăcie. Da. De astăzi suntem mai săraci cu 25%, 15%… iar ca efect agregat, ăla pe care îl vei simţi atunci când îţi va fi foame, probabil chiar spre 40%. Dar cu minţile bine băgate în cap, prea plin de propaganda ta, golul din stomac nu se va mai simţi atât de intens.  Şi, să gândim pozitiv. Trăim. Suntem noi, noi rămânii! Iar bine, este doar un adjectiv, abjectiv, invectiv…

Nu doar pe tine, cel care a decis aşa, te voi urî. Ar fi prea puţin. Mult prea puţin. Voi urî orice ins care vă va mai vota. Da, cu oamenii e mai greu. Se cere trăire şi simţire. Memorie vie. Amin.

===

Dar să încep să spun povestea…

Am avut nevoie de aproape zece ani să înţeleg că statistica nu este sociologie. Mai repede am înţeles statistica decât acest mic secret. Nu te trimit înspre vreun tratat academic acum. Spun doar că lucrăm cu unelte nepotrivite.  Pentru un filolog atent aşa cum eşti tu, cititorul meu, e mult prea clar… aplicăm statistici pe dinamici sociale. Undeva e un dezacord, o notă falsă, un afront. Eu am înţeles că sociologia nu este statistică. Economiştii însă de abia de curând s-au prăbuşit din corcoduş, din cocotier… imaginea literară e generoasă. Abia acum încep să întrevadă fractura dintre statică şi dinamică.  Toate cele bune. Spor la muncă.

Astăzi vi se oferă nume. Numele unor autorităţi. Teoreticieni la modă.  Rubini e cel mai în vogă. Doar el e specialistul în criză. Când un ministru ajunge să se roage la bunul Dumnezeu, ce nu spune el, ce a aflat, dar îi este prea greu să înţeleagă, e că modele statistice, chiar şi acolo, la Banca Naţională, acolo, la Banca Încrederii în Specialişti au făcut poc.  Nicidecum boc, căci boc e doar o glumă. Cam proastă ce-i drept.

Consumerism. Ideea e simpatică, dar tare îmi este teamă că e puţin depăşită. Eu consum, Tu consumi, Noi consumăm, banii circulă, economia creşte. Sunt doar sociolog, încerc acum să îţi reamintesc. Noi avem şi îmbuibarea. Cu o elită falsă, relativ conştientă de lipsa ei de legitimitate, consumul, dar ce spun eu, consumul de lux, a devenit moneda de schimb pentru valoarea personală. Nu prea e mare lucru de capul meu, dar uite ce Bentley frumos am parcat în faţă. Mai avem şi sărmanii, cei care în sărăcia lor au încercat să se apropie de puternicii zilei prin consum. Ăştia şi-o iau în freză primii, căci au trecut în dorinţele lor nesăbuite dincolo de pragul falimentului personal.

Şi acum… de ce criza va fi mai criză decât poţi să îţi imaginezi?

Simplu. Consumerismul nu mai e posh, fancy, trendy… spune-i cum vrei. Ce e hot acum e minimalismul. Cu o etică stoică în spate, cu ceva zen pentru bună dispoziţie, pentru minimalist este de prost gust să cheltuie bani. Şi nici măcar din zgârcenie. Un funcţionalist fervent, până către fanatism, el nu va mai cumpăra mare lucru. Orice nou element, pentru el, are nevoie să fie integrat. Iar dacă cumva consumă timp, sau produce dezordine… sparge armonia. Nu, nu aşa.

Bun venit  în epoca minimală. Modelaţi dacă mai puteţi.

Este doar un exerciţiu de sociologie  intuitivă.

S-ar putea să mă înşel, dar nu cumva să spui că nu ţi-am spus.