Cu Ură

Sunt egoist. Mai egoist ca niciodată. Lumea începe cu mine. Şi se sfârşeşte tot cu mine. Cel puţin atât cât mi se arată mie. În rest, filosofie, în rest, vorbărie. Mă uit la ei. Mai sunt trei zile şi se împlineşte o lună de la dictarea preşedintelui. Şi… nimic, nici măcar consecvenţa hotărârii luate. Aplicarea ei. Iar eu m-am chinuit, să înţeleg, să pot să îmi explic. Ajunge să îmi pară rău că n-am murit.  Sunt obosit.

Atât de obosit. Şi text mi-e greu să scriu.

Sunt tot eu, prietenul meu, iar când am spus că-mi pare rău că n-am murit vroiam de fapt să spun că…

[...] ceasul morţii nu e sigur, dar când afirmăm asemenea lucru, ne înfăţişăm această oră situată într-un spaţiu nedesluşit şi depărtat, nu ne gândim că ar avea vreo legătură cu ziua care a şi început şi că ar putea însemna că moartea – sau prima ei luare în posesie parţială a persoanei noastre, după care nu ne va mai da drumul – se va putea produce chiar în această după-amiază, atât de puţin nesigură, în această după-amiază când întrebuinţarea timpului este dinainte rânduită. Ţii la plimbarea ta, ca să ai într-o lună cantitatea de aer curat necesară, ai stat la îndoială dacă să iei paltonul sau o trăsură, eşti în birjă, ai toată ziua înaintea ta, scurtă, căci vrei să te întorci la timp ca să primeşti o prietenă; ai vrea ca mâine timpul să fie tot atât de frumos; habar n-ai că moartea care păşea în tine în alt plan, într-un întuneric de nepătruns, a ales tocmai această zi ca să intre în scenă, peste câteva minute…

Marcel Proust, Guermantes

Timpul pierdut este, cât de banal, pierdut. Mă bucur să fi găsit pentru tine varianta prescurtată. Ceea ce e cu adevărat important. Sper să nu-ţi fi pus prea tare răbdarea la încercare. Am obosit. Zile şi nopţi pierdute. Zile şi nopţi în care am citit, am învăţat. Ideea noastră de oameni proşti, învaţă să îţi asiguri un viitor. Cândva… Ce prostie. Eu credeam că aşa merg lucrurile: întâi înveţi, apoi aplici.

Dar îi avem şi pe oamenii deştepţi. Ei, ei nu eu – nu toţi suntem vinovaţi, urăsc ideea – au aplicat mai întâi şmecheria. Apoi au învăţat. Ce? Să-şi motiveze acţiunile. Să mascheze şmecheria şi hoţia. Acum ar fi trebuit să facă. Numai că nu prea ştiau cum. De fapt, nu i-a preocupat niciodată. Au dispreţuit învăţătura. Iar acum e târziu, mult prea târziu. Pentru ei.

Eşecul comunicării. Realitatea e text. Totul e interpretare. În funcţie de puterea şi de interesele celui care comunică. Asta e teoria post-modernă. A intelighenţiei re-eşapate. Totul până într-o zi. În ziua în care realitatea te plesneşte peste bot. În forţă şi cu metodă. Ţi se împotriveşte. Nu mai poţi să faci acele exerciţii retorice prin care să susţii ceea ce era de ne-susţinut, să aperi ceea ce era de ne-apărat. Nu mai poţi. Şi e destul de crunt când nici măcar pe tine nu mai poţi…  să te mai minţi, să te amăgeşti. Inconfortabil, nu? Curată insomnie.

Am obosit acum. Mi-e somn. Mă duc să dorm. Să fiu mai odihnit.  Cine ştie, poate într-o zi vei avea nevoie şi de mine. Şi pentru că nu ştiu când va fi acea zi, pentru că vreau să prind acea zi, mă odihnesc.

Şi te compătimesc.

În 15 decembrie scriam textul Revoluţia continuă…, şi nu îi vedeam, nu îi înţelegeam utilitatea. Era doar o expresie a neputinţei. Iar punctele de suspensie îmi spuneau încă de atunci că e ceva neterminat. Nu îşi avea un sfârşit firesc. Zilele astea mi-a apărut şi lumina ideii din final. Bravo lor, să ne taie veniturile… dar sper ca acum, douăzeci de ani mai târziu, cetăţeanul român va începe să înţeleagă principiul fundamental al unei revoluţii dinspre comunism spre capitalism. Proprietatea nu mai este, începând de acum, ceva abstract. Proprietatea începe cu propriul buzunar. Iar şmecherul nu e decât un hoţ.

Sunt optimist, dar trist. Sunt mult prea mulţi cei pentru care va fi prea târziu.