Noapte bună, părinți

by Andrei

Copiii din ziua de azi… Cred că acum vreo douăzeci de ani tot așa se spunea. Poate pentru alte motive, dar cu siguranță lipsit de apreciere. Pe vremea mea… Pe vremea ta și tu ai fost tânăr. Avem  prejudecăți. Da, sunt simple scurtături. Fac viața mai ușor de interpretat. De acceptat. Într-o lume plină de macho și dive… într-o zi am găsit stiva. Un elev care vrea să fie altfel. Și are toate șansele să fie blogger bun. Are simțul umorului, are o bună organizare. Mai are de găsit o temă, pentru blog, căci altfel, nici subiectele nu-i lipsesc. Am încredere că va reuși.


*   *   *

- Cum a fost azi la școală?

- Bine!

[ și... încheiere ]

A fost odată ca niciodată. Demult, nu foarte demult. Acum zece, acum douăzeci de ani. Am fost și eu la școală. Minunat tărâm. Cu zmei și cu balauri, cu prieteni, zâne bune. Povestea însă s-a oprit aici. Chiar înainte de a începe. Glumeam cu un prieten cum că pentru mine școala s-a încheiat într-a șasea. Da, chiar atunci. Deodată cu moartea compunerii din programa școlară a vremii. Profesorii de română au devenit mai apoi mici balauri. M-am temut de ei. Aveau comentarii. Ne dictau comentarii. Atunci am început să învăț punctuația. La virgulă… și punct. Atunci am început să tocesc. Așa erai apreciat, așa erai verificat, așa erai notat. Respectul față de vorba sfântă a profesorilor. Și i-am respectat, nu spun nu. Am început însă să îmi urăsc memoria mult prea șubredă pentru performanța  pe care mi-o cereau ei, dascălii mei. Și s-a încheiat.

De atunci însă am devenit nesigur și pe vorbele mele. Pe ceea ce acum aș vrea să-ți spun. Ce spun eu… păi a mai spus-o Lovinescu, Simion, Călinescu… iar numele ieșeau ca dintr-o pălărie magică. Profesorii mei erau plini de nume. De citate, de vorbe de duh. Așa a fost atunci, la început. Mi-am găsit mai apoi izbăvirea în copiat.

Ani buni mai târziu, după liceu, ajuns la facultate. Cu o oarecare supărare, tristețe, am inventariat atent timpul petrecut cu adevărat învățând – dintr-a șasea și până mai târziu. Am ajuns la concluzia optimistă cum că e încă bine că nu mi-a dat cu minus. Dar, sunt la facultate. Student. Aici va fi altfel. Cu totul altfel. Mi-am promis mie să nu mai copiez. N-am prea reușit să mă țin de cuvânt. Dar este alt subiect. Înapoi la facultate. Și vine și prima sesiune. Examene. Examene? Știu, am mai dat. Iar apoi, referat. Refe… ce? Un coleg mă salvează cu o minimă definiție. Păi e așa. După ce ai citit bibliografia, după ce ai învățat… scrii și tu ceva, îți dai cu părerea. Așa am și făcut. Am urmat instrucțiunile la literă. Eram obișnuit. Să mă supun.

Chinuit, după o lungă trudă, reușesc să încropesc vreo șapte pagini. Scris de mână. (Calculatorul a venit abia în anul III!) Prevăzător, căci doar nu mi-oi rupe gâtul așa… direct, fără o minimă precauție, mă întorc la colegul meu. Eram bucuros, mă simțeam chiar victorios. Se uită peste paginile mele. Atent, fără vreun gest măcar schițat. Apoi, prietenește. E prost, e rău… nici vorbă să îl dai așa. Unde sunt citatele? N-ai spus nimic din Levi-Strauss… iar Van Gennep nu e nici măcar în bibliografie! Atunci s-a terminat și facultatea. Și totuși sunt licențiat. Da, căci sunt autorul câtorva compilații*(nu am plagiat!) apreciate. Am învățat. Cum se face. Am uitat însă cum se scrie. Simplu. Atunci când vrei să spui ceva, când vrei să transmiți ceva. În cuvintele tale, așa cum simți tu. Și pentru multă vreme. Iar pentru efectul educațional al schilodirii mele am plătit deja. Acum, doar reînvăț să scriu.

Și-am încălecat pe-o căpșună, și v-am spus o mare… Nu! E adevărat. Sunt secvențele memorate, memorabile din viața  mea de învățăcel.

Poate că profesorii încă n-au aflat ce vor de la elevi. Elevii mai caută încă. Dar eu, eu ca părinte, mi-aș dori măcar atât pentru copilul meu. Să știe să scrie, să citească, să știe să socotească. Și până nu e prea târziu, până când aceste lucruri mărunte nu vor deveni un Everest prea greu de cucerit. Noapte bună părinți!