Ghidul viselor împlinite

Cred că aveam vreo trei ani când pentru prima oară am fost întrebat:

- Şi, copile, ce vrei să te faci când vei fi mare?

- Gunoier. Am dat parcă şi o explicaţie, pe care însă nu o mai ţin minte acum.

Cert este că, 25 de ani mai târziu, visul s-a împlinit.

Povestea e simplă. În prima zi au stat cu mine. Au fost acolo. Mi-au arătat şi m-au învăţat.  Totul s-a terminat cândva pe la ora cinci. Cu oboseală şi mulţumire. Şi a venit şi ziua a doua. Ceva mai stăpân pe situaţie, mergeam agale cu mătura şi cu făraşul, cu mopul şi găleata. Da. Toate. Şi a venit şi ziua a treia…

singing janitor front, originally uploaded by andres musta.

Deschid ghena. Fără miros. Rutină, nu? Dintr-atâta rutină uitasem cu o zi înainte un robinet deschis. Iar acum, revărsarea fluviului. Apa îmi trece un pic peste glezne, iar eu mă proptesc de zid. Îmi vine să plâng. Revăd în minte feţele disperate ale oamenilor din documentarul despre Katrina. Mă adun un pic şi dau să fug după Fred, colegul meu brazilian. Era deja lângă mine.

– Fred, I think we need a cleaner to help us out of this shit…

[ în loc de traducere, vocea mea: Fred, cine ne scoate din căcat?]

se uită la mine, nehotărât, neştiind dacă să o ia drept glumă. Apoi, cu toată seriozitatea de care era în stare, dar încă uşor încurcat:

- But we are the cleaners!?

[ răspunsul lui: Tu ce zici?]

Ne uităm o clipă unul la altul după care izbucnim amândoi în râs. Râdem cu poftă. Mă dor fălcile şi acum când îmi amintesc. Fred se îndreaptă un pic de spate, iar apoi, întorcându-se, îmi aruncă:

- …and, by the way, it’s  in your sector. You have to do it!

[ Hehe, e pe partea ta...]

* * *

Ăsta cred că e momentul. În orice meserie. Atunci când, depăşit de situaţie îţi vine să chemi un specialist să facă munca ta. Munca pe care se presupune că o şti, că doar de, ai făcut şcoală, ai făcut ucenicie pentru ea. Dar nu e nimeni cu tine, mai rău, chiar tu, doar tu eşti specialistul. Nu vei afla niciodată dinainte care va fi problema-surpriză, dar va apărea. Iar tu vei fi acolo, singurul care o poate rezolva. Iar dacă nu o vei rezolva… Varianta asta nu prea există. O vei rezolva. Punct. Mai bine, mai rău, e primul nivel de pricepere. Şi la sfârşitul zilei îţi vei spune:

- Atât am putut să fac, dar o vei spune cu împlinirea sufletească dată de satisfacţia celui care a făcut ceva.

* * *

Îi urăsc pe leneşi. Incorect. Îi urăsc pe fricoşi. Greşit din nou. Îi urăsc pe cei care cu toate forţele evită situaţia în care sunt puşi să facă ceea ce doar ei ar putea să facă. Să meargă acolo unde sunt chemaţi să meargă. Adică îi urăsc pe cei care nu-şi urmează chemarea. I-a plăcut teribil neurochirurgia, ar fi vrut să profeseze, dar, de frică, de teamă, s-a dus generalist într-un dispensar uitat de lume. S-a specializat în crimă organizată, iar după două săptămâni de teren îl întreabă pe ofiţerul de la resurse dacă nu cumva mai e vreun post la registratură. Îi urăsc pe toţi cei care nu încearcă. Şi de ce? Nu pentru frica lor. Frica e frică. Accept. Am compasiune.

Pentru ce? Pentru că cel care nu-şi urmează chemarea devine un spectru al răului. Laşitatea sa trebuie ascunsă. Bine ascunsă. Iar el va deveni cel mai încrâncenat critic de pe margine. El nu se va murdări. Nici vorbă. Cu teoria bine învăţată se va uita la tine.  Fără să ridice vreun deget, el va cita din clasici ca să-ţi explice cum, când, unde şi de ce greşeşti. Iar răul continuă. Mulţi gură-cască vor începe să-l creadă.  Pe el, iar el va deveni expert.

Din ăştia, din ăştia sunt prea mulţi. Specialişti în românism. O armată de ei. Ştiu despre tot şi despre toate. Nimic nu-i bun, nimic nu funcţionează. Dar, chiar acolo, acolo unde e chemarea lor, acolo unde doar într-o primă zi vor risca, relativ, să-şi rupă gâtul, acolo nu vor fi. Vor fi absenţi. Absenţi nemotivat.

Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni care-mi povesteşte, din carte, cum se fac lucrurile. Poţi să îmi arăţi, să îmi explici unde ai avut tu probleme şi cum le-ai rezolvat. Da. Atunci te ascult. Altfel, îţi spun la revedere, căci sunt chemat să-mi rup gâtul în altă parte.

Până azi, când scriu aceste rânduri am fost de mai multe ori în situaţia asta teribil de practică. Dar, textul curge, dovadă suficientă că încă mai pot sta drept.

* * *

acum, situaţia…

* * *

E frică. Aia adevărată. Cu morcovu-n cur şi dureri de stomac.

Îţi vine să strigi, la mama, la tata, la bunul Dumnezeu, la profesorul de fizica fluidelor sau la oricine altcineva dispus să te ajute. Orice ajutor, de orice natură, divină sau ba, nu va face însă decât să te încurce.

Cel mai mare ajutor eşti TU.

Eşti tu cu tine, şi te vei ajuta.

Şi vei reuşi.

Important e să nu fugi, să nu te ascunzi. Momentul va veni oricum. Iar dacă îl vei evita, vei evita drumul cel drept. Pentru ani, ani buni din viaţa ta – lucrul acela mărunt ce nu ştie să dea înapoi – vei fi pe coclauri, bâjbâind rătăcit către un nou drum drept.  Şi ştiu, căci şi pe acolo am trecut.

E marele căcat pe care trebuie să-l cureţi. Dar totul e septic. Altfel, nu vei mai face curăţenie niciodată. Un suflet tandru se va găsi întotdeauna să te îngrijească şi să îţi plângă de amar, servindu-ţi, de data asta, cu linguriţa, tot căcat. Poftă bună!

* * *

E dur, dar eu urăsc. Dacă ai venit până aici pentru un cântec de leagăn, îmi pare rău, dar ai greşit adresa. Viaţa e confruntare. Singura hotărâre înţeleaptă e să treci de Manual pentru viaţă, clasa a II-a, şcoli speciale, şi să începi să faci. Orice. Cu atât mai bine dacă e ceea ce ai învăţat. Atâta tot. Vei fi surprins când îţi vei da seama, nu mult după aceea, că ai şi reuşit. Şi e minunat!

* * *

Thank you, Fred!

Where ever you  are.