De câteva săptămâni îmi ascult tăcerile. Ce spun ele? Da, îl urăsc pe Băsescu. Dar este numai vârful unui iceberg. Am toate şansele să mă scufund. Mă uit la ei şi încerc să înţeleg. Dar, dinspre gândurile mele n-a mai venit nici un cuvânt. Nu am mai scris nici un text. Simt cum mă dezintegrez. Cum dispar dintr-o peliculă în care apariţia mea episodică poate fi ştearsă fără de regrete. Eram în plus. Esenţialul a fost deja exprimat. Sunt doar o metaforă supărătoare.
Sunt sociolog, nu revoluţionar. Zilele astea mi-am primit un răspuns mai dureros decât orice durere. Şi l-am simţit cu o intensitate mai acută decât cea mai puternică durere de măsea. Acum, vă spun acum…
În ianuarie, februarie… când scriam câte un text în fiecare zi, când credeam că am ceva important de spus, cam pe atunci, am ridicat spada tăioasă a reproşului… discuţia a fost prietenească, dar mi-am acuzat făţiş tatăl:
- De ce? De ce aţi acceptat compromisul, de ce nu aţi protestat, de ce nu v-aţi împotrivit… şi dacă tot aţi suferit, de ce nu aţi făcut revoluţia mai repede?
Acum, mi-am primit răspunsul. Eu sunt cel care l-a formulat. Şi l-am formulat fără să mai îmi caut vreo scuză.
- De frică. De frică nu am mai scris.
N-am trecut prin şcoală chiar degeaba. Au fost momente în care chiar mi s-au deschis larg porţile unei cariere ca sociolog. Am abandonat, am renunţat, am refuzat. Motivul, prima premisă a sociologiei ca ştiinţă: controlul social. Ăsta-i este fundamentul. La un secol de la Revoluţia Franceză, găselniţa filosofilor a fost una simplă. Poporul e prost. Noi trebuie să îi spunem ce şi cum. Asta este premisa sociologiei, şi cine nu o recunoaşte chiar nu a înţeles nimic.
Revin. Nu am trecut prin şcoală degeaba. Sunt sociolog, nu revoluţionar. Dar câte ceva tot am aflat despre mişcările sociale, despre gloată, despre elite… şi aş putea continua. Am şi o înţelegere profesionistă asupra a ceea ce se întâmplă în prezent. Dar cui ar folosi? Pot renunţa la sociologie. Şi cred că sunt mai aproape ca niciodată de o astfel de hotărâre. Un principiu terapeutic spune că, dacă nu poţi face bine, măcar încearcă să nu faci rău. Ca sociolog nu voi fi eu cel care să strige Foc! într-un cinematograf supra-aglomerat. Aşa ceva nu voi face. Pentru asta există agitatori, propagandişti, credincioşi fanatici.
Am ridicat o spadă mult prea grea. Am fost învins de propria mea neputinţă. De propriile mele temeri. Ura mea nu este decât expresie a supărării şi a frustrării. Sunt un fals. Las acest subiect unora mai puternici decât mine. Mircea Badea a vorbit aseară despre ură. Credeţi-mă, a făcut-o mult mai bine decât orice filosof. Când am lansat acest blog, căutările despre ură nu mă duceau către Badea, Ciutacu sau Antena 3. Nu. Acolo, în căutările mele, întâlneam filosofii… patapievici, tismăneni şi liiceni… plus copiile lor chiar mai palide.
Pentru o vreme am primit e-mailuri de la preoţi. Cei care îmi spuneau că ura nu este bună. Am încercat să îmi formulez câteva replici. Să motivez. Răspunsul de care am rămas însă cel mai ataşat e următorul. Cred cu tărie că un om întreg este cel care are toate sentimentele la el. Mai e şi îndoiala. Poate că eu nu urăsc. Prea bine, fie. Dar dacă nu urăsc, atunci acest mic spaţiu virtual sper să fie o sublimă farsă pentru cei care urăsc cu adevărat. Vremuri tulburi şi întristare. De câteva săptămâni bune nu am mai scris. Nici măcar nu am fost corect faţă de cititorii mei fideli. De multe ori uitam, amânam, renunţam să mai răspund la comentarii. Dar statisticile au luat-o razna. Atitudinea mea ar fi trebuit să descurajeze. Cititorii să mă evite, iar mai apoi să mă uite. Nu s-a întâmplat aşa. De câteva săptămâni am tot mai mulţi cititori. Dintre cei care caută simplu: ură.
Sunt un fricos. Prea bine. Nici voi, cititorii mei, nu sunteţi altfel. Numărul de accesări creşte, numărul de comentarii scade. Dar şi vremurile sunt excepţionale. Trăim un sinistru. În urmă cu două luni, când am trecut din wordpress pe .ro, am instalat google analytics. Dar să explic. Îl salut respectuos în acest final de text pe cititorul meu fidel de la Serviciul de Transmisiuni Speciale. După 9/11 subiectele sensibile trebuiesc monitorizate. Pot înţelege. Ce nu mai pot însă accepta este fascinaţia copiilor. Cei care se visează ofiţeri în armată, în poliţie, în serviciile secrete. Nu mai pot accepta nici imbecilitatea părinţilor care îi încurajează către astfel de profesii. Tot de frică. E o slujbă sigură, îţi asigură un viitor. Din propriile noastre spaime, douăzeci de ani de la revoluţie, încurajăm construcţia unui nou stat poliţienesc.
… sfârşitul nu-i aici!
Ce se întâmplă acum mă deprimă. Tu poate că urăşti. Tu poate că doar suferi. Să mai adaug şi eu deprimarea mea, ar fi prea mult. Poza care am ales-o pentru textul de azi avea şi un citat explicativ… un citat care sper să-mi devină cheie de interpretare pentru zilele ce vor urma: Disperarea este uneori o sursă de inspiraţie mult mai puternică decât genialitatea. (B. Disraeli)
M-am săturat de genialitatea poporului român. Sunt un prost. Iar pentru ceva vreme îmi voi asculta atent disperarea. Este o hotărâre personală. Dacă eşti politician, şi poate că încă îţi e străină… disperarea. Ascult-o măcar! S-ar putea să găseşti alternative, soluţii… şi poate şi curajul să le aplici.
Sursa foto: originally uploaded by bikeboy72.
